Adrian Vasilescu, BNR: Un timp pentru cărți si pâine

Cele două valuri inflaționiste ce au dominat obsedantul deceniu 1945 – 1955, etapa istorică în care România a fost ruptă brutal de trecutul ei capitalist și țintuită, dincoace de cortina de fier, în zona comunistă, au fost provocate cu premeditare la „sugestia“ comisarilor sovietici. Cu scopul de a goli de bani atât buzunarele populației, cât și conturile firmelor, care funcționau aproape în totalitate  cu ceea ce ura cel mai mult comunismul: capitalul privat.

După valul cel mare, încheiat cu reforma din august 1947, folosită ca pretext pentru confiscarea banilor pe care nu reusise inflația să-i devalorizeze, societatea românească a pierdut mai mult de 90 la sută din întregul monetar. Deviza sistemului fiind însă „Până la capăt“, a mai fost nevoie de încă un val de inflație, ceva mai mic, și de încă o reformă monetară, în ianuarie 1952, ca să spulbere și ce mai rămăsese prin buzunare. Nu însă și prin conturi, căci conturile erau ale firmelor, care deveniseră între timp întreprinderi de stat sau cooperatiste.

Reforma din ’52 a fost folosită și pentru inventarea  unui motiv  de răfuială cu Banca Națională. Întreaga conducere a BNR a fost destituită, iar, după numai câteva zile, a urmat arestarea guvernatorului Aurel Vijoli și a câtorva dintre membrii conducerii și dintre specialiști. Era ceva în stilul timpului, continuu aveau loc arestări, „epurări“ din servicii, din universități, din instituțiile de artă, mari scriitori erau marginalizați. Viața continua să fie  grea în țară, numărul celor care nu găseau de lucru creștea, cele mai multe mărfuri se distribuiau pe cartelă.