Adrian Vasilescu povestește cum a redevenit BNR bancă centrală începând din septembrie 1990 și cum și-a dobândit prin lege independența înaintea Băncii Angliei și a Băncii Franței

Imediat după decembrie ’89, când în țară aveau loc prefaceri din temelii, autoritățile acelui timp căutau căi noi de restructurare a sistemului bancar. Și, în primul rând, a Băncii Naționale, căreia urma să-i revină un rol absolut inedit. Context în care soluțiile clasice s-au văzut dintr-o dată depășite.

Lumea privea către secolul XXI. Țara avea nevoie de o bancă centrală care să funcționeze în spiritul vremurilor ce veneau. Iar ca BNR să fie o astfel de instituție fundamentală se impunea regândirea în totalitate a structurilor, reconceptua­lizarea obiectivelor și atribuțiilor, redefinirea razei de acțiune. Scopul fiind desfășurarea politicilor monetare și valutare într-un vast câmp funcțional, care să integreze practica bancară modernă cu cercetarea științifică avansată privind circulația banilor și circulația ideilor despre bani.

Era condiția imperativă ca transformarea BNR în bancă centrală, proces ce nu se conturase încă la jumătatea anului 1990, să asigure consolidarea  „etajului întâi“ al unui sistem bancar cu un rol major în tranziția de la plan la economia de piață. Era însă nevoie, întâi și întâi, de o lege nouă, de un guvernator și de o echipă care să-și asume toate aceste transformări la nivelul cerințelor unei acțiuni de o importanță atât de mare.


GUVERNATORUL.

Cine s-ar fi putut califica? Un criteriu esențial, experiența, era exclus. Cum fusese exclus (acest criteriu) când au fost selecționați specialiștii de care era nevoie să formeze noul guvern al țării, să conducă noile instituții specifice economiei de piață.
În România, în condițiile despărțirii de economia de comandă, era greu de găsit oameni cu experiență în economia de piață. În multe cazuri, când au fost făcute numiri în posturi de miniștri sau de alți înalți funcționari, privirile s-au îndreptat către Institutul de Economie Mondială. Această instituție dobândise – sub conducerea academicianului Costin Murgescu, o personalitate marcantă  a anilor de dinainte de 1989, care își formase aici o echipă din elita comunității economice a vremii – rolul de interfață cu lumea occidentală.

Aici, la IEM, se studia economia capitalistă. Și tot aici erau îndrumați, pentru documentare, ziariștii sau diplomații străini. Murgescu a murit în august 1989. Academicianul Postolache nota, prin anii ’90, că…“dacă ar fi trăit, tranziția din România și-ar fi găsit repede drumul“. N-a apucat însă vremurile noi; dar a lăsat o echipă performantă, ce i-a dat pe câțiva dintre specialiștii care au funcționat în prim-planul structurilor guvernamentale.

În vara lui 1990, când transformarea BNR în bancă centrală presa puternic, tot spre IEM au privit autoritățile din România acelui timp. Eram jurnalist atunci, scriam despre prefacerile din economia românească, fiind interesat mai cu seamă de ce se întâmpla la BNR. Pentru că, aici, schimbarea  întârzia. Se vorbea despre un plan, aflasem că guvernator va fi un fost cercetător de la IEM, devenit diplomat, dar nimeni din guvern nu-i pronunța numele. Treptat, au început să circule unele informații, să se contureze un portret.

Am aflat, mai întâi, că are 40 de ani. De ce i-a surâs această șansă?  Pentru că a colaborat îndeaproape cu doi mari profesori – Costin Murgescu si Costin Kirițescu. Și că l-a avut conducător de doctorat pe profesorul Kirițescu, cu o temă legată strâns de rolul băncilor centrale: „Tendințe în politica guvernamentală a cursurilor de schimb în plan internațional si incidența lor asupra relațiilor economice externe ale României“. Și că, la IEM, timp de aproape două decenii, s-a ocupat exclusiv de economia mondială.

Apoi, după ce a fost numit guvernator, la 4 septembrie 1990, iar la Banca Națională au început să vină experți ai FMI, însoțiți de specialiști din bănci centrale europene, care au sprijinit efectiv transformarea în bancă centrală, au apărut și alte informații. S-a aflat că, la începutul verii, Mugur Isărescu, pe atunci reprezentant economic în cadrul ambasadei țării noastre în SUA, a fost chemat la București de prim-ministrul Petre Roman, care i-a comunicat decizia privind numirea în postul de guvernator. Și că a cerut un răgaz, până în toamnă, ca să obțină sprijin de la FMI, „pentru că o bancă centrală nu se poate construi fără o partitură care să exprime tendințele la zi din țările cu experiență în domeniu“.


Experții FMI.

În anii ce s-au scurs din primăvara anului 1991, sistemul bancar din România s-a dezvoltat fără încetare, cantitativ și calitativ. Astăzi, în țara noastră, funcționează bănci performante, românești sau străine, într-un climat competițional.

Banca Națională, astăzi, are în față un tablou al riscurilor și face acest tablou folosind evaluări multidisci­plinare: calcule ale probabilităților, modelări bazate pe analize macroeconomice, statistice, sociologice, psihologice, istorice. În general, este analizată realitatea în care banca centrală, băncile de afaceri își desfășoară în acest moment activitatea, sunt identificate și clasificate riscurile posibile, fiind totodată calculată forța cu care ar putea fi lovite anumite bănci sau întregul sistem. Și, mai presus de toate, sunt proiectate sistemele de contracarare a riscurilor de toate felurile, cu deosebire cele asociate activelor bancare. Iar în ceea ce privește calitatea stăvilarelor ridicate de bănci în calea riscurilor, erorile nu sunt admise.

Aici a ajuns, astăzi, Banca Centrală a României, după trei decenii de la inaugurarea procesului de reforme și de modernizare a instituției. Privind în urmă, și evocând acele timpuri de transformări radicale, specialiști din Banca Centrală sau din bănci comerciale, care au participat direct la principalele evenimente, le-au descris în cadrul acestui serial din Ziarul Financiar, evocând momentele pe care le-au trăit personal. Dincolo însă de aceste realități, specifice unui moment sau altul, a existat o gândire strategică unificatoare. Iar această gândire strategică s-a conturat cu participarea noului guvernator, a colaboratorilor săi, în contact direct cu specialiști ai Fondului Monetar Internațional, care au venit în număr mare în România pentru a sprijini procesul de reforme. Mai mult, ei au invitat alți specialiști, din mari bănci centrale europene, care i-au însoțit la București și au avut contribuții remarcabile la transformarea unei bănci naționale, care fusese obligată să lucreze în condițiile planificării și economiei de comandă, într-o bancă centrală specifică economiei de piață.

În arhiva Băncii Naționale, aș putea spune în arhiva de onoare, păstrăm numele experților FMI care, fie că au format echipe tehnice ce au dat consultații Băncii Naționale privind organizarea procesului transformator, fie că au condus misiuni în vederea sprijinirii acestui efort cu împrumuturi substanțiale. Merită să-i amintim.

►Asistență tehnică pentru pentru Supraveghere și Operațiuni de piață: Paul Hilbers, Herman Bussers, Livio Tornetta, Tom Nordman

►Reprezentanți ai FMI în România: Edouard Maciejewski, Joshua Greene, John Hill, Stephane Cosse, Graeme Justice, Juan Jose Fer­nan­dez Ansola, Tonny Lybek, Guil­lermo Tolosa, Alejandro Hajden­berg, Nadeem Ilahi.

►Șefi ai misiunilor FMI: Mohsin Khan,   Maxwell Watson, Poul Thom­sen, Emmanuel Zervoudakis, Neven Mates, Alfred Jagger, Emma­nuel van der Mensbrugghe, Erik de Vrijer, Jeffrey Franks, Andrea Schaechter, Reza Baqir, Jaewoo Lee, Jan Kase Martijn

Repet: fiecare dintre experții bancari, ce și-au depănat amintirile din cadrul acestui serial, a povestit ce a văzut. Din locul ce i-a revenit în procesul de reforme. Comandamentul însă era în biroul guvernatorului. Echipe de la FMI se întâlneau cu guvernatorul, făceau proiecte cu diferite variante, plecând de la modele cunoscute – Banca Germaniei, Banca Olandei, Banca Franței, Banca Belgiei, Banca Italiei, Banca Austriei. După care urmau dezbateri. Erau formulate puncte de vedere în baza cărora se luau deciziile. Faptul cel mai important însă, este acela că a existat o strategie unificatoare, în baza careia au fost formulate liniile directoare privind directivele și atribuțiile băncii centrale. Semnificativ în acest sens este și faptul că guvernatorul BNR a făcut o vizită la Basel la Banca Reglementelor Internaționale unde a avut consultări cu președintele băncii, cu experți privind legea care avea să traseze drumul noii bănci centrale. Un fapt semnificativ, de asemenea, este și acela că echipele de la FMI au fost organizate în două misiuni. Una tehnică, pentru consultații, completată de experți ale unor bănci centrale din Europa, și alta condusă de Mohsin Khan, care a acordat primul mare împrumut pentru România, ca să poată face față carantinei financiare în care a intrat după ce Nicolae Ceaușescu a decis să plătească într-un termen foarte scurt împrumuturile la băncile occidentale.


LEGEA.

Prima lege a BNR a fost adoptată în 1991. O lege modernă, racordată concepțiilor juridice ale vremii. A doua, din 1998, a fost actul normativ ce a contribuit la orientarea către bunele practici din Uniunea Europeană. Cea de a treia, în vigoare și acum, a fost adoptată în 2004. De ce în 2004? A fost cerința expresă a Uniunii Europene. O cerință obligatorie, de fapt, ca Parlamentul României să adopte un statut modern al Băncii Centrale, în 2004 și nu mai târziu, care să nu difere de statutele celorlalte bănci centrale din statele membre. În caz contrar, România nu ar fi devenit țară membră a UE la 1 ianuarie 2007, cum se bătuse palma cu Comisia Europeană.

Alegerea primului Consiliu de Administrație al BNR, cu un mandat pentru anii 1991-1998, a avut la bază legea 34/1991. Legea în temeiul căreia Banca Centrală a României își dobândea independența înaintea Băncii Angliei și a Băncii Franței, care abia la mijlocul anilor 1990 și-au legiferat statutul de independență.

Prima clarificare necesară e legată de importanța legii. Contrat multor afirmații, multor presupuneri, Banca Națională nu-și ordonează activitatea după cum îi taie capul pe cei care o conduc: membrii ai Consiliului, executivi ori neexecutivi. Și, desigur, nici după cerințele vocilor din spațiul public. Obiectivele, direcțiile de acțiune, marja de inițiativă și limitele inovației, ce reglementează BNR și ce nu reglementează, ce supraveghează și ce nu supraveghează – totul a fost stipulat în legea din 1991, la al cărei proiect au participat mai multe echipe de la FMI și din Băncile Centrale Europene. Celelalte legi – legea 101 din 1998, legea 312 din 2004 – au venit cu argumente noi, cu articole noi, care au întărit statutul de independență al băncii noastre centrale.

RENAȘTEREA INSTITUȚIONALĂ.

O instituție performantă în cadrul căreia, conform legii, deciziile sunt pregătite de direcțiile de specialitate, trecute prin Comitetul de Supraveghere și prin Comitetul de Politică Monetară, după care sunt votate în Consiliul celor 9, în care Guvernatorul este doar primul dintre egali – având un singur vot, fără să aibă și drept de veto. Și iată cum, într-o lume în care, începând din 2008, nesăbuința financiară a produs bule speculative iar bulele s-au spart, provocând panică în primul moment și pericol de căderi de bănci, în momentul doi, urmate de intervenții ale bugetelor statelor pentru salvarea lor, la noi nu a căzut nicio bancă și nu a fost nici măcar cel mai mic semn de panică. Și nu a fost dat nici un singur leu de la buget pentru salvarea vreunei bănci. O dovadă certă a stabilității sistemului bancar. Și a stabilității financiare.


ECHIPA.

Competența echipei (personalul – termen folosit în limbajul specialiștilor în resurse umane) constituie o altă temă a procesului de restructurare. Important este faptul că la BNR lucrează o echipă a cărei competență s-a clădit în timp, în toți cei 30 de ani ce au trecut din septembrie 1990 și până astăzi și care, totodată, a moștenit spiritul competițional clădit în cei 140 de ani de la întemeierea BNR.  

Nu, nu e nicio exagerare. În arhivele Băncii Naționale, în dosare îngălbenite de vreme, există numeroase documente scrise și fotografii de epocă ce păstrează mărturii elocvente despre vocația performanței generațiilor de experți ai acestei instituții unice. Iar tot ce s-a întâmplat timp de 140 de ani, din 1880 până astăzi – experiențe noi, conjuncturi noi, semnificații și sensuri noi –  este istorie adevărată.

De-a lungul vremurilor, din rândurile elitelor formate la Banca Națională, s-au făcut auzite voci care nu mai fuseseră auzite, îndemnând la ieșirea din amorțeală și cățărarea pe vârfuri înalte. O astfel de  stare de spirit, devenită dominantă în banca centrală, explică modul în care s-a născut aici, în splendidele palate, un stil de muncă ilustrativ nu numai ca fapt de civilizație, ci și ca operă de educație. Plecând de la înțelegerea adevărului că nu doar banii trebuie să alerge repede, ci și ideile despre bani. Ideile sănătoase, ideile avansate, racordate la mersul timpurilor.

Încă din 1990, Banca Națională a făcut dovada unui efort neîncetat de înnoire a personalului. Criteriul de selecție fiind valoarea. În punctele cheie ale activității Băncii Naționale, cu rezultate dintre cele mai bune, lucrează specialiști formați atât în universități românești, cât și în mari școli din lume, care își perfecționează pregătirea în cadrul școlii de la BNR.


TRADIȚIA.

Încă din anii interbelici, mai cu seamă după 1935, când guvernator al Băncii Naționale a devenit Mitiță Constantinescu, i s-a adăugat emisiunii monetare și emisiunea de idei. Gândind că acestei instituții nu-i poate lipsi dimensiunea culturală, Mitiță Constantinescu a inițiat o strălucită catedră: colecția „Biblioteca Băncii Naționale“. O catedră de la înălțimea căreia să vorbească, firește, cărțile. Firul acestei idei s-a rupt vremelnic după naționalizare, când până și cultura a fost supusă centralizării. Dar a fost reluată după 1989. și dezvoltată timp de 30 de ani.

În 2020, BNR a sărbătorit 140 de ani de existență. De fapt, expresia „a sărbătorit“ nu este tocmai potrivită. Corect este să spun că și-a marcat aniversarea. Dorința ar fi fost ca acest an să fie dedicat mai multor dezbateri tematice, a fost proiectată chiar și o dezbatere internațională, dar criza sănătății publice ne-a obligat la distanțare socială. Va avea totuși loc, imediat ce va fi posibil, o reuniune aniversară a Bătrânei Doamne.

Nu-mi propun să dezvolt subiectul. Și nici să evoc opiniile exprimate sau divergențele de opinii, ce n-au fost puține. Mă voi referi însă la un detaliu al tabloului, ce mi s-a părut deosebit de relevant. Acela că acum 140 de ani, în primăvara anului 1880, țara își deschisese ferestrele, așa că intrau și bani, intrau și idei noi, intra și aer proaspăt. Iar Banca Națională, rod al acestui climat de creație economică și socială, chiar și politică, a contribuit activ la dezvoltarea lui neîntreruptă. De fapt, i-a fost țării un sprijin de nădejde. I-a fost atunci, îi este și acum.


LEUL TARE.

Moneda națională a României suferise o cădere dramatică în anii de dinainte de decembrie 1989. Așa că întărirea leului a fost unul dintre principalele obiective ale echipei care a venit la conducerea BNR în septembrie 1990. A fost inaugurat un proces în trei etape pentru trecerea la convertibilitatea leului. Procesul a început în toamna anului 1991 cu un tip anume de convertibilitate, internă și limitată. Au fost avute în vedere plățile și încasările privind operațiunile de import-export, serviciile și alte lucrări.

Convertibilitatea era internă, în sensul că producea efecte numai în spațiul pieței valutare românești. Și era limitată pentru că inducea foarte multe restricții. Acest tip de convertibilitate a început să funcționeze în România la 11 noiembrie 1991, când s-a procedat la unificarea cursurilor valutare. De atunci, an de an, au intervenit măsuri care au dus la relaxarea pieței valutare.

În decembrie 1997, când a devenit operațional noul regulament valutar, avea să înceapă al doilea moment în procesul de întărire al leului. Acest moment a marcat trecerea efectivă la convertibilitatea de cont curent. România a trăit astfel un eveniment important. Nu numai monetar, ci și economico-social.

În aceeași ordine a lucrurilor se înscrie și stabilizarea cursului monedei naționale pe piața valutară. Acest rezultat a fost obținut în condițiile liberalizării depline a pieței valutare și a cursului de schimb.

Politica monetară, supusă și ea unor restructurări substanțiale, a evoluat în condiții noi, specifice economiei de piață. Au fost liberalizate dobânzile, s-a renunțat la subvenționarea mascată a economiei prin credite bancare direcționate, cu costuri sub nivelul pieței, a încetat amestecul puterii legislative și al puterii executive în activitatea de emisiune monetară.

La 17 februarie 1997, BNR, în cooperare cu Guvernul, pe fondul liberalizării prețurilor, a asigurat liberalizarea pieței valutare și monetare. Dobânzile au început să fie stabilite de piață. În ceea ce privește cursul valutar, băncile comerciale au căpătat deplină libertate de a se concura în stabilirea ratelor de schimb. Atunci au fost puse, practic, bazele trecerii la convertibilitatea nelimitată de cont curent.


REZERVELE VALUTARE.

Experții din Banca Națională au privit înainte, în timp, și au luat în calcul riscul unui surplus valutar încă din anii în care România se lupta cu riscul unui deficit valutar. Când, în august 1998, Consiliul de Administrație al BNR a aprobat un prim pachet de reglementări, toate vizând o mai bună funcționare a pieței financiare, analiștii din afara Băncii Naționale au fost surprinși de Regulamentul Nr. 4/1998, care extindea regimul rezervelor minime obligatorii la valută. Norma stipula fără echivoc: „băncile trebuie să mențină rezerve minime obligatorii, în lei și valută, în conturi deschise la Banca Națională a României“.

Mirarea privea, desigur, rezervele în valută. Căci în privința celor în lei lucrurile erau lesne de înțeles. Inflația era mare și decizia BNR limita posibilitățile băncilor comerciale de a multiplica banii inflaționiști. Dar de ce și la valută?! De ce era nevoie de constrângeri când robinetul valutar curgea încă mult prea încet?!

Ca să înțelegem, acum, în substanța lui, scopul în care BNR a prevăzut în 1998, printr-un act normativ, adunarea unei părți din valuta băncilor, e nevoie de o privire înapoi. Dezbaterile din Parlamentul României, din primăvara lui ’98, când pe rol intrase Legea Băncii Naționale, s-au aprins puternic la un moment dat în condițiile în care o echipă a băncii naționale, condusă de guvernator, a fost invitată în Parlament și a participat direct la dezbatere. Am făcut parte din acea echipă. Știam că subiectul, în acea vreme, interesa prea puțin opinia publică. O dispută privind rezervele minime obligatorii în valută a trecut neobservată până și în mass-media. Nici în Parlament, de altfel, nu s-a făcut remarcat un interes deosebit pentru subiectul în cauză. Dar parlamentarii inițiați, unii provenind din bănci sau legați de cercuri bancare, și-au concentrat forțele și au avut intervenții puternice atunci când s-a discutat despre folosirea instrumentelor prin care Banca Națională urma să intervină ca să evite riscuri. Miza lor era obținerea unei prevederi legale potrivit căreia, în cazul depozitelor în valută, să nu se constituie rezerve minime obligatorii.

Nu exclud varianta ca pledoaria lor să fi fost animată de cele mai bune intenții. și anume, ca să nu poată fi adusă niciun fel de atingere intrărilor de valută în sistemul bancar, într-un  moment în care țara suferea de o dramatică criză de monedă străină. Specialiștii din BNR, însă, au văzut pericolul; au înțeles, de fapt, că o astfel de prevedere ar fi devenit cu siguranță un bumerang, ce ar fi amenințat în anii următori să lovească în însuși spiritul legii, care s-a dovedit a fi acela de a apăra moneda națională.
La ce s-ar fi ajuns? La instituirea unui regim discriminatoriu în dauna monedei naționale. Pentru că în timp ce, în băncile comerciale, formarea lichidităților în lei ar fi urmat să fie supusă unor restricții, dacă realitatea economică ar fi cerut-o, în schimb lichiditățile în valută ar fi putut să fie ferite de cerințele comandamentelor politicii monetare. și să se înmulțească haotic.


ÎNCETAREA PLÂȚILOR N-A MAI AVUT LOC.

Relele prevestiri se înmulțeau. Ideea că România va înceta plățile în 1999 se răspândea cu rapiditate. Întrebat ce crede despre aceste scenarii, guvernatorul BNR a spus răspicat: „Nu, nu va fi așa. La Banca Națională avem certitudinea că nu vom pierde rezerva, piața valutară nu se va destabiliza, convertibilitatea nu va fi suspendată, iar plățile nu vor înceta“.

Criteriile de performanță, aflate în fața conducerii BNR, au fost profesionalism, viteză de reacție, confidențialitate, raționalitate. Mai ales raționalitate. Fiindcă a fost nevoie să se lucreze cu sânge rece. Fără a ține seamă de intervențiile emotive. Semnalele emoționale, venite din țară sau din străinătate, potrivit cărora încetarea de plăți nu va putea fi evitată, au fost supuse unor judecăți raționale. N-au fost subestimate, dar nici supraestimate. Au fost evaluate pericolele reale, fiind apoi antrenate importante resurse financiare și umane în vederea depășirii lor.

Pentru BNR lucrurile erau clare: avea să se angajeze într-un război dur, cu forțe interne și externe. Însuși guvernatorul Băncii Naționale avea să afirme glumind cu semnificație: „Suntem în tranșee“. Dușmanul cel mai periculos s-a dovedit a fi neîncrederea în capacitatea de a face față serviciului datoriei externe din ’99. Toată lumea dădea ca sigură încetarea de plăți, crahul sistemului bancar și pierderea rezervei, inclusiv a aurului. Pe acest fond, în condițiile în care criza din Rusia se agrava și mulți o vedeau trasă la indigo în România, cu tot cortegiul de consecințe.

Angajamentele BNR au fost ferme. Cei care așteaptă banii, în zilele de scadență, îi vor primi până la ultimul cent, fără nici o întârziere.

BNR a dovedit că poate îndeplini criterii de performanță dure. Pe acest front extrem de greu, un rol de primă mărime a revenit rezervei de valute. Un rol asemănător cu cel al aviației britanice, în bătălia Angliei, după căderea Franței. S-a jucat pe muchie de cuțit. Era extrem de important ca Banca Națională să nu-și piardă rezerva de valute. De ce? În primul rând, fiindcă ar fi pierdut un principal stâlp al credibilității pe piețele externe. Apoi, pe piața interbancară valutară internă BNR ar fi devenit un jucător vulnerabil.