Alina Bârgăoanu: Buni europeni sau buni români. Cu ce începem?

Ne mai desparte doar o lună de momentul în care vom sărbători 10 ani de la aderarea la Uniunea Europeană. Este un moment cu o încărcătură simbolică deosebită, care ar trebui să prilejuiască un serios moment de reflecție pentru România, un stat membru aflat la confluența atâtor și atâtor tendințe geopolitice.

În timpul negocierilor, aderarea era percepută ca repararea unei nedreptăți istorice, ca o binemeritată reîntoarcere în „Occident”, în clubul exclusivist al statelor occidentale bogate. Frici istorice, plus promisiunea prosperității – ce putea fi mai frumos? Astăzi privind lucrurile, putem afirma că imensa șansă pe care a reprezentat-o extinderea către Est nu a fost fructificată până la capăt de niciuna dintre părți. UE nu a înțeles valoarea pe care o aduce Europa Centrală și de Est și, luată cu asalt de crize succesive, a alunecat în nostal­gii sterile privi­toare la o peri­oadă când era alcătuită din state relativ o­mo­gene din punc­tul de ve­dere al dezvoltării. Ce ne facem cu “esticii” aceștia cu care ne-am trezit pe cap? Iar România – deși nu este un caz singular – a confundat aderarea cu integrarea și a preluat din experiența occidentală doar niște formule. Formule care să mai pigmenteze din când în când dezbaterile publice. Să luăm doar un exemplu. În ultimii 10 ani, decalajele socio-economice dintre regiunile României s-au adâncit într-un mod alarmant. Și, așa cum ne spune unul dintre marii teoreticieni din domeniul comunicării, Paul Lazarsfeld, decalajele create de condițiile de trai creează adevărate prăpăstii de percepție. În cele din urmă, oamenii care trăiesc la fel ajung să gândească la fel. Într-un fel la Cluj, în alt fel la Vaslui. Iar de la despărțirea în planul percepției până la despărțirea propriu-zisă nu mai e chiar mult.

DAR. În ciuda tuturor sincopelor – reale, în ciuda tuturor criticilor – fundamentate – care pot fi astăzi formulate în legătură cu Uniunea -, cred că interesul fundamental al României este ca UE să existe, să funcționeze și, într-o variantă mai ambițioasă, chiar să renască. Pentru un stat precum România, apartenența la UE este o imensă sansă de securitate, de modernizare și dezvoltare. Din punctul de vedere al securității, UE este umbrela care ne include, forțând poate limitele geografiei, în sfera de influență vestică. Pe cont propriu, România ar putea suferi breșe serioase de securitate, într-un context care, precum vedem, se complică de la o zi la alta. Iar în ceea ce privește dezvoltarea și modernizarea, șansa României nu se limitează la fondurile europene, care produc beneficii fără îndoială semnificative (cu condiția să le și folosești). Într-un plan mult mai serios și mai profund, șansa constă în integrarea în lanțurile de producție europene, în parcurile tehnologice, în hub-urile de inovație, de cercetare și de productivitate; în crearea interdependențelor transeuropene; interdependențe economice, interdependențe de interese și, în cele din urmă, de percepție. Revine Lazarsfeld: oamenii care trăiesc la fel ajung să gândească la fel, să își perceapă în mod similar interesele. Ajung să fie, în mod organic, solidari și coezivi.