Avem o criză în așteptare, cum procedăm?

Când în România discutăm astăzi despre „Europa cu două viteze“ și, fie întărim sau ridiculi­zăm teama unora de a rămâne la peri­feria UE, trecem, îndeobște, în planul al doilea motivele pentru care Europa este în această situație pe care „nu noi am provocat-o“. La nivelul continentului, uităm și unii și alții – cei care propun centre și periferii și cei care vor fi obligați să se înscrie pe aceste orbite – motivele care ne-au adus împreună, înainte de a ne pregăti de o despărțire: inte­gra­rea în NATO și apoi în UE a țărilor din fostul lagăr comunist a fost o „decizie de strategie“ a Occidentului, chiar dacă cei care și-au ex­pri­mat, inclusiv în scris, dorința de a face parte din acest ansam­blu au fost țările Estului.

Sigur că, la acea vreme, vorbeam de lideri-fanion precum Kohl și apoi Scroeder, Blair sau Prodi. Pe de altă parte, câți mai știm că sindicatele germane s-au opus aderării României la UE? Ne mirăm de reținerea de azi a britanicilor față de forța de muncă din Est? Teama a fost de la început, în tot vestul european, dar asta nu l-a împiedicat pe Blair, în primăvara lui 1999, să promită ferm în Parlamentul României: Veți deschide negocierile de aderare până la sfârșitul acestui an! Ce s-a schimbat cu vremea?

Într-un nou volum – „România și calea de viață europeană“ – publicat la editura Școala Ardeleană, Vasile Pușcaș – negociatorul –șef al României cu UE între 2000 și 2004, dar și negociator-șef, la începutul anilor ‘90 ai secolului trecut pentru recăpătarea de către România a clauzei națiunii celei mai favorizate – scrie o bu­cată din această is­to­rie. Este un volum de analize pe teme euro­pene scrise anul trecut și în prima parte a acestui an, pentru publi­cații din țară care, culese acum între pa­ginile unei cărți, re­­compun trecutul și dau sens prezentului: cum a fost înainte de a fi Uni­u­nea Europeană, ca­re a fost parcursul țării în cei zece ani de aderare la UE, unde se greșește și ce putem face azi pentru mâine. Un grupaj de interviuri întregește un tablou al unei Ro­mânii când vi­să­toare, când nepă­să­toare, dar care, în sufletul ei, a știut – sau măcar a sperat – că face parte dintr-un spațiu nu doar geografic, ci și cultural: Europa.