Când micro întâlnește macroprudențialitatea

Un editorial din ZF („Cum nu se poate mai prost“, 29 iunie 2014.) face o constatare: că în timp ce anii de criză au adus o cădere masivă a investițiilor străine directe (FDI), se remarcă un reviriment al intrărilor de capital de portofoliu. Mai explicit, că în loc de infuzie de capital statornic (nu discutăm alocarea sectorială aici) intră acum bani care pot fugi rapid dacă sentimentul piețelor se schimbă. Și cum piețele sunt volatile, iar incertitudinea domină, concluziile se impun singure.

Constatarea evocată mai sus este de judecat în condițiile în care peste tot în Europa se caută o alternativă semnificativă la finanțarea bancară. Chiar dacă ECB (Banca Centrală Europeană) iese din matca ei și acordă linii de finanțare ultraieftine „cu direcție“, fapt este că mecanismul creditării este „frânt“. Este deci nevoie de piețe de capital care să sprijine mai mult finanțarea întreprinderilor. Acesta este contextul în care finanțarea nonbancară capătă proeminență. Vedem cât de greu este peste tot să fie urnite lucrurile și de ce se încearcă resuscitarea securizării (transformarea de împrumuturi în obligațiuni) nontoxice. Nu mai amintesc România, unde în afară de listări ale unor companii de stat sectorul privat nu a găsit calea bursei locale în ultimii ani.

Trebuie menționat că atenția acordată piețelor de capital, din punctul de vedere al reglementării și supravegherii (R&S), are în mod tradițional ca principal temei conduita în afaceri, ceea ce intră în sfera a ceea ce se numește micro-prudențialitate.