Ce înseamnă pentru mine căderea Zidului Berlinului

Berlinul, în scurta vizită făcută la începutul toamnei, mi-a arătat ce înseamnă un guvern hotărât, dar care ascultă, și un popor care știe ce vrea.

Dincolo de arhitectură, cea mai frapantă diferență între Berlin și București este numărul mare de bicicliști de pe străzi. Bicicletele, modeste după standardele românești, sunt prezente peste tot, legate chiar și în fața clădirii parlamentului. Gardurile de lângă gara centrală nu se văd de atâtea biciclete. Tineri și bătrâni vin cu bicicleta la gară, o lasă legată acolo și pleacă cu trenul în vacanță. Bicicliștii au benzile lor pe anumite artere, chiar dacă Berlinul este recunoscut pentru străzile înguste, și sunt respectați în trafic acolo unde nu există benzi, iar ei au luptat cu îndârjire pentru acest drept. Tineri, angajați în ministerul mediului sau în organizații care lucrează cu guvernul, mi-au zis că nu și-au dorit niciodată o mașină, bicicleta este tot ce le trebuie. Ei vor să se simtă liberi și să aibă un oraș curat verde și nepoluat.

Iar Berlinul pare că are fobie de spații goale. Peste tot, printre blocuri, pe marile bulevarde, există câte un parc, părculeț sau pâlc de copaci. De sus, din avion, zona Berlinului este frapantă pentru cineva venit din est. Fiecare sat are pădurea lui, rezultatul împăduririlor, și eolienele lui, rezultatul așa-numitei „Energiewende”, cea mai ambițioasă reformă energetică din lume. Energiewende, ambiția cancelarului Angela Merkel de a închide treptat toate centralele nucleare și de a reduce consumul de combustibili poluanți în favoarea energiei verzi, nu ar fi fost posibilă fără sprijinul total al populației în condițiile în care această transformare este plătită din buzunarul cetățeanului, printr-o suprataxă pe nota de plată la energie. Înverzirea producției de energie este vizibilă mai ales în est, unde a acaparat spațiul lăsat nefolosit de procesul de dezindustrializare.