Cum e mai bine să fie legiuitorul european?

De multe ori, fie că este vorba de activitatea guvernamentală sau parlamentară, tindem să facem două greșeli: fie să credem că “toți sunt la fel” (de preferință și “ineficienți sau corupți”); fie să inversăm regula cu excepția, cu efecte nefaste pentru imaginea instituției (“cum să ai domnule încredere în Bruxelles, dacă e Becali acolo?”). Adevărul e că așa cum și noi, cetățenii de rând, suntem diferiți, cu un grad de experiență și implicare diferit, și cei pe care îi alegem sunt diferiți. De aceea, nuanțele sunt importante în evaluarea legiuitorului, în prezentul editorial propunându-vă să ne uităm cu atenție la legiuitorul european. 

Vă propunem să ne uităm la putere-opoziție, ideologie și disciplină de vot, dar și la raportul dintre calitate și cantitate, dintre politic și tehnic. În primul rând, în Parlamentul European nu există putere și opoziție, ci alianțe tactice. Desigur, strategia fiecărui grup politic e să își pună ștampila doctrinară pe o legislație anume, mai ales când are raportorul în dosar, însă pentru a face legislația să treacă are nevoie de compromisuri, de negocieri cu celelalte grupuri, care neutralizează de multe ori nuanța politică. Asta explică printre altele de ce, conform statisticilor, în Parlamentul European în 60% din cazuri grupul S&D (social-democrații) și Grupul PPE (popularii europeni) au votat la fel. 

În acest context, în al doilea rând, rolul ideologiei: ea are menirea sa, dar mai degrabă explică o cutumă de vot, care poate cunoaște însă excepții. Tradițional, PPE votează cu ALDE (liberalii europeni) în dosarele economice, iar ALDE votează cu S&D în dosarele de “valori” (progresiste, precum drepturile omului). Social-democrații europeni sunt cei care, în general, țin cel mai mult la ideologie, prin imprimarea unei dimeniuni sociale pentru legislație.