Daniel Dăianu: Convergența într-o Uniune răvășită de crize?

Perspectiva aderării României la UE a impulsionat enorm influxul de capital străin. Acesta a contribuit la modernizare, la aducere de know-how și cultura organizațională; a creat expectații foarte mari amplificând totdată o bulă speculativă ce s-a spart în 2008-2009, când economia a implodat cu cca 7% din PIB pe fondul crizei financiare. Deficite externe de două cifre s-au redus dramatic după 2008. 

De-a lungul anilor pre- și post aderare s-a redus decalajul PIB/loc față de media din UE de la cca.25% la cca. 57% în prezent la paritatea puterii de cumpărare. Această cifră este însă înșelătoare dacă ignorăm distribuția veniturilor. Mai mult, România este economia emergentă din UE unde ponderea muncii în PIB s-a diminuat foarte mult după 2008 la cca 32%; în Ungaria, Cehia, Polonia, Bulgaria, raportul este substanțial mai echilibrat. Mult din exportul României se bizuie pe salarii mici.

Evaziunea fiscală și evitarea plății impozitelor privează economia de importante resurse pentru dezvoltare. Venituri fiscale de 27% din PIB sunt o vulnerabilitate majoră pentru bugetul public, societatea românească. Deși țara și-a schimbat fizionomia și fiziologia și au apărut clustere industriale de excelență (în unele orașe mari) producându-se și un avant excepțional al sectorului IT, există disparități regionale frapante și exodul de capital uman este considerabil.  Acest exod trebuie să fie diminuat prin politici publice, care implică și reduceri ale diferențialelor salariale față de media din UE. însă măriri de salarii nu trebuie să primejduiască echilibre economice de bază. Exploatarea unor resurse naturale (ex: păduri) se face prădalnic, iar politica de redevențe ține puțin cont de interesele naționale. Nici grija față de terenurile agricole nu este în ordine.