Daniel Dăianu vorbește despre dileme de început și dileme actuale în politicile Băncii Naționale după decembrie 1989 (I)

♦ „Prima viață“ la BNR am avut-o în intervalul 1992-1997, ca economist-șef. În decembrie 1997 am fost numit ministru de finanțe și am colaborat strâns cu BNR, cum este firesc între cele două instituții ale statului român. Spuneam de altfel colegilor că trezoreria statului este o „minibancă centrală“, iar conlucrarea în  gestionarea lichidității, mai ales într-o piață subțire, este esențială pentru stabilitatea financiară ♦ A „doua viață“ în clădirea venerabilei instituții am început-o în 2014. Dar și în anii dintre aceste două intervale legăturile cu Banca Națională au fost apropiate. Rândurile de față sunt impregnate de o notă personală, dar nu știrbesc relevanța faptelor.


Istoria BNR după 1989 poate fi împărțită în câteva perioade, fiecare cu particularități și provocări/dileme: primul dece­niu, evidențiat de „deschiderea“ țării, dificultăți structurale și construcția unor mecanisme ale economiei de piață; al doilea deceniu marcat de liberalizare financiară și privatizare, trecerea la un nou regim de politică monetară (țintirea inflației/IT) și, mai ales, intrarea în UE în 2007; deceniul trei răvășit de criza financiară, ce a adus noi practici ale băncilor centrale și noi dileme pe fondul unor incertitudini în creștere. Ultima perioadă este definită de pandemie și o nouă criză economică, de căutări ale băncilor centrale de a face față la provocări extraordinare prin natură și anvergură – digitalizare, „monede pa­ra­lele“, atacuri informatice și, mai ales, schimbarea climatică.  

DRUMUL CĂTRE ECONOMIA DE PIAȚĂ

Moștenirea lăsată de comunism în România a însemnat, între altele, o economie extraordinar de rigidă, autarhică și cu mari hibe structurale, care au îngreunat tranziția post-comunistă și care explică ceea ce am numit „încordare structurală“. Este vorba și de instituții ale fostului sistem, la distanță mare de ceea ce reforme parțiale au produs în țări învecinate, mai cu seamă în Ungaria și în Polonia. În plus, elitele intelectuale din Ungaria și Polonia au fost relativ conectate la Occident, la lumea democratică. La noi tranziția a fost extrem de sinuoasă și complicată. Din fericire am avut atractori pentru integrarea în lumea democratică: Uniunea Europeană și NATO.


Deschiderea țării, descătușarea intelectuală

Căderea regimului comunist a rupt zăgazurile și a deschis țara. Acest eveniment extrem este ilustrat de o descătușare intelectuală, de mișcarea ideilor în spațiul public. În mediul academic a fost precum o furtună, iar tabuuri au căzut dintr-o lovitură. Colegi din BNR au fost între cei care au animat dezbateri publice, au fost între cei care au înființat Institutul Român pentru Libera Intreprindere (IRLI) și Societatea Română de Economie (SOREC), care editează revista Economica. SOREC a organizat numeroase dezbateri la Casa Brătianu, unde gazdă a fost doamna Ioana Brătianu. Ani de zile sediul SOREC a fost la Institutul Bancar, alias BNR. SOREC a fost un promotor al dez­baterii libere de idei, fără pre­judecăți, între keynesiști, monetariști, struc­tu­ra­liști, libertarieni, socialiști. Filosofia de club al ideilor libere a fost promovată de regretații Vasile Pilat și Ihor Lemnij.

Deschiderea intelectuală și insti­tuțio­nală s-a reflectat în legături cu alte bănci centrale, participarea la conferințe și seminarii. Tineri din BNR au parti­cipat la programe de pregătire orga­nizate de bănci centrale din țări dez­voltate, de Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional, de Banca Reglementelor Internaționale etc.  

BNR a fost o „școală de macro­economie aplicată“. Nu puțini tineri îndrumați de profesorul Moise Alter la un masterat de excepție la ASE au ajuns în compartimente hard core. Iar unii experți ai BNR au ajuns să ocupe în timp poziții de frunte în compartimente de analiză la bănci comerciale în țară sau străinătate. La BNR s-au consolidat forumuri de dezbatere.

La BNR au conferențiat oaspeți de rang înalt din lumea băncilor centrale. Mă gândesc la Carlos da Silva Costa, guvernator al băncii centrale a Portugaliei, Andrew Crockett, director general al BRI (Banca Reglementelor Internaționale), Peter Praet, economist- șef al BCE, Zdenek Tuma, guvernator al băncii centrale a Cehiei, Jean Claude Trichet, președintele BCE și mulți alții. Economiști de la BNR au publicat tot mai mult în reviste din străinătate, în publicații ale BCE, IMF, BERD, SUERF, OMFIF etc.; au fost prezenți în dezbateri ale unor think–tankuri cu notorietate: Bruegel, CEPS, CASE, Bertelsmann, German Marshall Fund, OMFIF, Aspen Institute etc. BNR a organizat în mod regulat conferințe și simpozioane, ce au conturat nu numai un rol de amfitrion, ci și de promotor al valorilor economiei și societății libere, al apartenenței la UE și NATO. BNR a avut o diplomație a sa statornică, care a depășit sfera strict monetară și economică fiind pusă în serviciul intereselor mari ale României, ale parteneriatelor strategice dezvoltate după 1989.


O problemă mare: „încordarea structurală“

Primul deceniu al tranziției a evidențiat probleme structurale adânci. Fiind invitat la FMI am scris un studiu privind economii ce se confruntau cu o „încordare structurală“ puternică, cu o perspectivă aparte privind întârzierea plăților, arieratele. Prevalentă era concepția că arieratele sunt o simplă reflectare a indisciplinei financiare, iar experți ai FMI erau nedumeriți că, deși BNR strângea lichiditatea din piață, inflația nu scădea. Abordarea mea a fost, într-un fel, urmare la un articol din 1985 ce a încercat să explice creșterea pauperizantă în economii de comandă. Ideea era că într-un sistem dominat de decizii arbitrare, producția de „bunuri slabe“ (de calitate slabă), în termino­lo­gia lui Janos Kornai, este în expansiune și duce la pierderi în schimburile internațio­nale; este o idee ce îmi fusese întărită de deceniul anilor ‘80, cu importuri comprimate la maxi­mum și exporturi forțate, indiferent de consecințe. Analiza a folosit conceptul lui Bhagwati la un sistem de comandă, cu împărțirea economiei într-un sector ce produce bunuri „tari“ și altul cu bunuri „moi“. Studiul din 1994 a arătat că arieratele sunt și o modalitate a economiei de a răspunde la un șoc foarte puternic. Odată cu schimbarea radicală în prețuri relative, multe întreprinderi au devenit subit neprofitabile. O realocare rapidă a resurselor era imposibilă, ceea ce a implicat monetizarea unor deficite cvasifiscale. Arieratele au complicat transmisia monetară, politica monetară. Tot la FMI am reluat teza „internalizării“ dezechilibrului extern, cum a fost ilustrată de plata datoriei externe în România în deceniul nouă.

Încordarea structurală (străin), ca indicator ce caută să măsoare distanța între starea unui sistem cu prețuri de echilibru și starea aceluiași sistem cu prețuri mult distorsionate, a fost utilizată la OCDE (Romania, OECD Economic Analyses, Anexa 4, February, 1998), iar concluzia lui Joaquim Oliveira Martins și a altor economiști de acolo a fost că indicatorul confirmă trăsături ale economiei românești, că moștenirea structurii anterioare este foarte grea“ (versiune în română, p. 160).

Reintrarea pe piețele financiare și tensiuni în balanța de plăți După plata datoriei publice în deceniul nouă, România nu mai era prezentă pe piețele financiare. A avut loc, odată cu ruperea zăgazurilor, epuizarea rezervelor valutare și chinul finanțării importurilor în primii ani ai tranziției. De aici și episodul „națio­nalizării valutei“ de către guvernul Stolojan, o măsură considerată necesară pentru a asigura combustibil pentru încălzirea populației în iarnă. La primele ieșiri pe piețele financiare obligațiunile au fost în numele BNR, ceea ce ilustra, între altele, reputația băncii centrale a României în acei ani. Ieșirea pe piețe a fost ușurată de obținerea unui rating de BB – după multe runde de discuții.

Momente foarte dificile au fost între anii 1998 și 2000, când veneau la plată scadențe mari și România avea de gestionat o situație tare complicată a balanței de plăți. FMI a condiționat asistența financiară de ajungerea la o înțelegere prealabilă cu finanțatori privați. Era un catch-22  dat fiind că finanțatori privați insistau ca FMI să fie implicat instituțional de la început. Acest context foarte defavorabil este considerat de cei care au criticat poziția MFP, a mea (ca ministru de finanțe), de a nu achiesa la un acord de înzestrare militară în condițiile oferite; nu era opoziție la deal-ul militar, ci la un montaj financiar ce implica o îndatorare suplimentară de miliarde de dolari (PIB-ul României era de circa 40 miliarde USD atunci). Era o povară ce nu putea fi acceptată când piețele financiare vedeau deja România pe cale să intre în încetare de plăți. Teza că deal-ul era necesar pentru aderarea la NATO a fost clar infirmată de o scrisoare a secre­tarului pentru apărare al SUA William Cohen adresată autorităților române. Că decizia a fost rațională este dovedit și de ce s-a întâmplat după ce am plecat de la MFP.

A fost nepotrivit și când FMI a inclus în acordul stand by prevederea ca România să onoreze o datorie din perioada interbelică față de Suedia, ce era evaluată de Stockholm la o sumă exorbitantă. Un stat încerca și pe acea cale să pună presiune pe România. Am reproșat aceasta omologului suedez. Este corect să plătești datorii, însă nu oricum, în orice condiții. S-a negociat mai mult timp și s-a ajuns în final la o plată mult inferioară pretențiilor inițiale ale suedezilor. Trebuie spus că FMI, deși a avut uneori abordări inadcvate în relația cu România, ne-a sprijinit financiar în mai multe rânduri. Este meritul BNR și al guvernului că, deși au navigat pe ape tare involburate și nefavorabile în acei ani, au evitat intrarea în insolvență a României.
Sunt și alte situații aiuritoare cu afaceriști ce propovăduiau economia de piață, dar au cerut garanții de la statul român pentru scheme puțin spus dubioase (ex: Transchem/ Valmont) –- de aici au rezultat costuri mari pentru bugetul nostru public.