Despre soarta tristă a industriei chimice românești

Pe fondul dezbaterii cazului Oltchim, Ziarul Financiar a publicat în urmă cu două săptămâni o excelentă sinteză a situației industriei chimice și petrochimice din România, din care rezultă că o bună parte din companiile din acest sector și-au încetat activitatea sau sunt la limita supraviețuirii. Evident că se pune întrebarea cum și de ce s-a ajuns aici, pentru că printre societățile dispărute se numărau atât unele rămase în proprietatea statului, cât și altele care au fost trecute în proprietate privată. Este oare un mit ideea că o companie este mai bine gestionată în regim de proprietate privată?

Mai ales în climatul actual, o analiză obiectivă a evoluției industriei este foarte dificilă în condițiile în care eșecul unor mari întreprinderi este un subiect sensibil politic, social și chiar emoțional. Cunosc mulți oameni care și-au legat viața de o anumită industrie sau companie și care nu înțeleg și nu acceptă că dintr-o dată compania respectivă ajunge în faliment. Fiecare are explicațiile sale, de la managementul dezastruos la corupție, furt, interferențe politice, lipsă de politici și strategii adecvate ale statului în această tranziție haotică prin care a trecut România sau concurență neloială a firmelor străine. Deși toate acestea au rolul lor, eu cred că situația multor companii din diverse sectoare industriale și mai ales din chimie și petrochimie a fost grevată dintr-un început de păcatul originar al nașterii în baza unui model de dezvoltare voluntarist, care își permitea să nu țină seama de viabilitatea economică reală a unui proiect și să îl promoveze din rațiuni pur ideologice.

Chimia și petrochimia au avut șansa/neșansă să fie considerate de regimul comunist portdrapelul modernizării economiei românești. România avea o tradiție în producția de petrol și gaze naturale, specialiști cu experiență recunoscută la nivel internațional, astfel că valorificarea superioară prin petrochimie a țițeiului și a gazelor naturale era o idee cât se poate de înțeleaptă. Marile rafinării și combinate construite la sfârșitul anilor 1960 și în perioada anilor ’70 au beneficiat de o conjunctură economică extrem de favorabilă, când primul șoc petrolier din 1973 a schimbat complet raporturile de forță la nivel mondial. Ceaușescu a avut destulă abilitate pentru a folosi capacitatea de producție și rafinare a României ca pe un instrument economic și politic eficient, prin care și-a făcut prieteni atât în țările arabe, cât și în lumea occidentală. Este momentul de glorie al industriei chimice și petrochimice românești.