Dragoș Pătroi, consultant fiscal: Riscuri si incertitudini în inspecția fiscală. Partea a 4a : alte aspecte practice relevante

În ultima parte a acestei serii de articole privind riscurile și incertitudinile specifice inspecției fiscale (respectiv, partea a 4a), o să mă opresc asupra unor aspecte practice apreciate de mine ca fiind relevante în eventualitatea unor inspecții fiscale. Ca și în cazul celorlalte trei articole, fac precizarea că abordarea din prezentul articol este una din perspectiva unei opinii personale, fiecare dintre dvs. urmând să se raporteze la propriile argumente de natură profesională și pe care le apreciază ca fiind adecvate.

De departe, tema preferată a organelor fiscale am observant că este verificarea modului de aplicare al deductibilităților fiscale de 100% în cazul achiziției, utilizării, întreținerii și exploatării autoturismelor. Și nu mă refer la utilizarea acestora pe destinațiile reglementate punctual și limitativ (în cuprinsul art.25 alin.(3) lit.l) coroborat cu art.298 alin.(3) cod fiscal) ca fiind prezumate în scopul activității economice și pentru care cadrul normativ admite deductibilitatea fiscală de 100% (atât la nivel de tva, cât și al cheltuielilor aferente din baza impozabilă a profitului). Mă refer – ca să mă exprim în termeni populari – la mașinile „mici” utilizate de personalul administrativ și de conducere (administrator care are și calitatea de salariat, director general, director financiar, de producție etc.). În toate aceste situații, există obligativitatea documentării complete, suficiente și credibile a utilizării acestor autoturisme ca fiind exclusiv în scopul activității economice ale firmei. Repet, exclusiv. Altfel spus, și o utilizare de 1% în scop personal va atrage aplicarea regulii de deductibilitate fiscală de 50% în locul celei de 100%. Contribuabilii trebuie să aibă în vedere că, chiar dacă “se străduiesc din greu” să întocmească toate documentele suport cu rol justificativ pentru aplicarea regulii de deductibilitate fiscală de 100%, o simplă amendă de circulație poate spune mai multe decât toate foile de parcurs care se prezintă organelor de inspecție fiscală. Sau adresele înscrise pe bonurile fiscale ale benzinăriilor de unde se face alimentarea autoturismelor. Odată stabilită o regulă de deductibilitate fiscală (respectiv, regula generală de 50% sau excepția de la această regulă, deductibilitatea de 100%) aceasta se aplică și este incidentă atât la nivelul impozitului pe profit, cât și al TVA în cazul tuturor costurilor atribuibile unui autoturism. Adică, nu ține deloc justificarea aia puerilă gen “am aplicat deducerea de 50% pentru că am dedus 50% la achiziția de combustibil”, dar – ce să vezi – “am uitat” să aplic limitarea de 50% și la tva-ul aferent achiziției autoturismului. În acest context, vreau să mai fac o precizare: în opinia mea, aplicarea uneia sau alteia dintre cele 2 reguli de deductibilitate fiscală nu se judecă în raport de modul de achiziție al autoturismului (achiziție internă, intracomunitară, leasing financiar sau leasing operațional, sau chiar închiriere auto) ci în raport de destinația pe care sunt utilizate autoturismele respective, de calitatea persoanelor care utilizează aceste autoturisme și – după caz, acolo unde textul de lege impune – de documentele suport cu rol justificativ care se întocmesc în cauză. Cam atât despre acest subiect, pentru că – în final – concluzia e simplă: aplicați regula bunului simț. Evitați astfel și o situație tensionată, din start, în raport cu organul de inspecție fiscală.

O altă temă “sensibilă” este tratamentul fiscal aferent cheltuielilor cu teambuilding-ul, în special în situațiile în care teambuilding-ul este organizat cu scop recreativ. Pe fond, se poate argumenta că acesta nu este un eveniment la care salariații au libertatea de a opta, ci unul obligatoriu impus de angajator, în baza unor rațiuni interne de gestionare optimă a resurselor sale umane,  cu scopul de a îmbunătăți relațiile dintre angajați și de a crește gradul de familiaritate dintre aceștia, pentru a conduce, în final, la creșterea productivității și a eficienței activității desfășurate de salariați.  Practic, beneficiarul principal al unui astfel de eveniment este chiar firma (deoarece evenimentul vizează îmbunătățirea pe fond a performanței acesteia), și doar complementar și în subsidiar se poate vorbi de un beneficiu colateral și la nivelul personal al salariatului, care însă se acordă în legătură directă de cauzalitate cu scopul activității economice a firmei. De altfel, aceste considerente se regăsesc și în adresa înregistrată sub nr. 11674 / 09.09.2025 și întocmită de Camera Consultanților Fiscali către Ministerul Finanțelor, precum și în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-607/20 GE Aircraft Engine Services. Cu toate acestea, practica generală a organelor fiscale este de recalificare fiscală a unor astfel de cheltuieli ca fiind avantaje de natură salarială, conform prerogativelor conferite organelor fiscale în baza art.11 cod fiscal, cu toate implicațiile fiscale care decurg de aici. Deși nu sunt de acord cu această abordare, pe undeva, o pot înțelege, deoarece marja de interpretabilitate a noțiunii de avantaje salariale ca fiind “orice alte sume sau avantaje în bani ori în natură” (conform art.76 alin.(2) lit.s) cod fiscal) este destul de imprecisă și ambiguă. Nu mai pot însă accepta atitudinea organelor fiscale în situațiile în care recalificarea vizează cheltuielilor aferente unui teambuilding care nu are un scop recreativ, ci unul de pregătire și perfecționare profesională sau unul de reclamă și de publicitate și de promovare a produselor sau serviciilor firmei. Chiar dacă contribuabilul prezintă un set de documente suport cu rol justificativ destul de consistent pentru a susține substanța și conținutul economic al cheltuielilor respective ca fiind de pregătire și perfecționare profesională sau unul de reclamă și de publicitate și de promovare a produselor sau serviciilor firmei, pretențiile organelor fiscale din această perspectivă sunt, uneori, disproporționate în raport de relevanța stării de fapt fiscale. Astfel, fără a nega pe fond deductibilitatea fiscală a acestor categorii de cheltuieli și a taxei aferente acestora, solicitările documentare ale organelor fiscale exced, uneori, limitele de rezonabilitate uzuale referitoare la justificarea substanței și a conținutului economic al unor astfel de cheltuieli. Desigur, această abordare este favorizată și de volatilitatea normativă, deoarece textul de lege nu standardizează, la nivel conceptual, documentele suport cu rol justificativ ce se cer a fi întocmite efectiv în cauză.