Drama managerului repatriat, intrus în propria companie

UN STUDIU INTERNAȚIONAL ARATĂ CĂ APROAPE PATRU DIN ZECE (38%) DINTRE MANAGERII “EXPATRIAȚI” ÎȘI PĂRĂSESC COMPANIA ÎN PRIMUL AN DE CÂND S-AU ÎNTORS ÎN ȚARA ÎN CARE S-AU NĂSCUT, fluctuația în rândul repatriaților fiind mult mai mare decât nivelul mediu al fluctuației din rândul managerilor, de 13%. Motivul principal este, spun specialiștii, acela că echipa în care se întorc – formată adesea din foștii colegi – nu apreciază experiența internațională dobândită de manageri, care și-au fixat așteptările mai sus după ce au învățat procedurile de lucru dintr-o cultură străină. Pentru angajatorii care nu își valorifică însă repatriații, aceste procese care se înscriu în politicile de “management al talentelor” înseamnă timp și bani pierduți, pentru că, de regulă, mandatele în străinătate sunt “păstrate” pentru cei mai performanți angajați, iar dacă aceștia pleacă, înseamnă că firmele vor cheltui, din nou, foarte mulți bani pe recrutarea, trainingul și înlocuirea managerilor.

“O mare parte dintre managerii repatriați își schimbă jobul în mai puțin de un an de la întoarcere. Am întâlnit cazuri în care managerii au plecat destul de repede în altă companie, nu au schimbat industria, dar au acceptat poziții mai înalte în alte companii, pentru că experiența acumulată de ei nu se putea aplica din rolul local. În cazul în care se întorc în aceeași companie pe o poziție mai înaltă, atunci acesta este un caz fericit”, explică Mihaela Damian, country manager al firmei de executive search SpenglerFox.

ROMÂNISME. Sergiu Neguț, transformation partner la firma de consultanță Wanted Transformation Consultancy, își amintește de faptul că, în urmă cu zece ani, înainte să plece din România, a vizitat un prieten în străinătate, pe care l-a întrebat dacă se simte acasă. El spune că răspunsul acestuia nu a fost tocmai direct, ci doar că se simte sigur mai acasă decât în România, adică nu-i lipsesc mojiciile, șpăgile, pilele sau stridențele de tot felul.