Horia Braun Erdei, CEO Erste Asset Management: În "ceața războiului"

„Trecutul nu e trecut în Orientul Mijlociu”, spunea un istoric1, adăugând că acest lucru e „cel mai mare obstacol în fața păcii și stabilității din Orientul Mijlociu”. Dacă dăm crezare acestor cuvinte, vom înțelege probabil de ce noul conflict armat izbucnit în această regiune dă semnale că va fi unul mai complicat și mai prelungit decât ar fi crezut unii și decât ne-am fi dorit probabil cu toții. Și asta pentru că una e să negociezi și chiar să te războiești cu un actor pur rațional, care recunoaște și respectă raporturile de putere economică și militară, dar e altceva să te lupți cu trecutul adesea sângeros întipărit în memoria colectivă a unei întregi națiuni, care pe deasupra se suprapune în mare măsură și unui întreg curent religios2 . Pentru economiști și pentru investitori problema aceasta ar fi putut să rămână una teoretică, de descifrat de către națiunile combatante și poate de către istorici, experți militari și de către „capetele vorbitoare” de la televizor sau de boții inteligenți de pe social media, așa cum s-a întâmplat de nenumărate ori cu evenimente geopolitice demne de știri, dar irelevante economic la scală globală.

Conflictul actual din Orientul Mijlociu nu este însă unul ușor de ignorat, pentru că acesta a căpătat deja particularitatea nocivă că unul din fronturile sale deschise în mod intenționat îl reprezintă punctul nevralgic al sistemului energetic global, respectiv furnizarea de țiței, gaze naturale și alte produse derivate de către țările din Golful Persic. Practic, blocarea strâmtorii Ormuz și afectarea unor elemente de infrastructură energetică din regiunea Golfului echivalează momentan cu un veritabil șoc al prețurilor petrolului și gazelor naturale, asemănător șocurilor din anii 1973 și, respectiv, 1978-79, denumite astfel datorită caracterului lor surprinzător, dar mai ales din cauza impactului economic supradimensionat. Ca să înțelegem că avem de-a face cu un impact potențial major și de data aceasta, e suficient să urmărim declarațiile și acțiunile Agenției Internaționale a Energiei (IEA), care a caracterizat provocările actuale de pe piața petrolului ca fiind „fără precedent ca amploare”3, ceea ce a dus la decizia eliberării celei mai mari cantități de țiței din toate timpurile din rezervele strategice ale organizației, respectiv de 400 de milioane de barili.

Dar conflictul actual din Orientul Mijlociu mai are și o altă particularitate, și anume că de la izbucnirea sa, senzația și așteptarea noastră, a occidentalilor, a fost aceea că vom asista la un conflict de durată scurtă, la fel ca și în cazul altor mini-crize iscate sub președinția lui Donald Trump (exemple: sperietoarea tarifelor de import din „Ziua Eliberării”, care a durat o săptămână, războiul de 12 zile tot cu Iranul din vara anului trecut sau capturarea-fulger a președintelui venezuelean de la începutul acestui an). Din perspectivă tot occidentală, această așteptare nu era una naivă, pentru că ea era susținută nu doar de declarațiile oficiale ale administrației americane, cât mai ales de conștientizarea faptului că o implicare americană într-un război prelungit în Orientul Mijlociu nu avea și nu are o susținere politică nici în SUA și nici în rândul aliaților americanilor; de altfel, alegerile parțiale pentru Congresul american din acest an ar fi trebuit să reprezinte o constrângere obiectivă și rațională suficient de puternică pentru a împiedica o aventură „orientală” prelungită. Dacă însă traiectoria actuală de escaladare a conflictului din Iran nu va fi curmată în curând, vom fi poate nevoiți să uităm de argumentații și scenarii „obiective” dar scolastice și să ne întoarcem la înțelepciunea din popor, căci aforisme precum „viața bate filmul” (mai ales american) sau „socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg” par să descrie mai bine derularea evenimentelor de până acum.