Oana Ioniță, ZF: Ce este „micro-retirementul” și de ce se gândesc la așa ceva tinerii care abia s-au angajat și care sunt la începutul carierei, când nu ar trebui să te gândești la pensionare

Mă uit la generația mea și nu pot să nu zâmbesc: abia ne-am angajat, abia am învățat să completăm un timesheet și deja visăm la „pensionare”. Sigur, nu la cea cu pensie de le stat (cine știe dacă o vom mai primi), ci la cea care poartă acum numele de „microretirement”: o pauză prelungită, câteva luni departe de birou, luate nu după 40 de ani de muncă, ci după primii doi-trei. La prima vedere, recunosc, pare un paradox. Cum să te retragi dintr-o carieră care abia începe? Și totuși, ideea are sens.

Microretirement nu înseamnă lene sau o evadare definitivă, ci o strategie de supraviețuire într-o piață a muncii care cere totul, repede și mult. Pentru unii înseamnă să pleci cu rucsacul în Asia, pentru alții să faci un curs sau pur și simplu să nu faci nimic după doi ani în care ți-ai pierdut energia în Zoomuri și deadline-uri. Știu, părinții noștri s-au obișnuit să creadă că jobul pe viață e semnul maturității. Noi, în schimb, am crescut într-o lume în care siguranța e o iluzie. Azi ai contract, mâine ești „restructurat”. În plus, trăim cu inflație, chirii uriașe și o presiune constantă de a fi „performanți” și „rezilienți”. Așa că da, poate e normal ca la 25 de ani să spui: „Stop, am nevoie de o pauză”. Există câteva argumente pro pentru acest fenomen. Primul și cel mai evident: sănătatea mintală. Burnoutul nu e un cuvânt de dicționar, e realitatea cotidiană a multora dintre noi. Și dacă o pauză de trei luni te scapă de terapie doi ani mai târziu, atunci poate că e o investiție.

Burnoutul nu e un cuvânt de dicționar, e realitatea cotidiană a multora dintre noi. Și dacă o pauză de trei luni te scapă de terapie doi ani mai târziu, atunci poate că e o investiție