Opinie Adrian Vasilescu: Timpul care trece

Ni s-a părut tuturor, în decembrie ’89, că trăim un moment de ușurare. N-am avut însă răgazul să ne bucurăm prea mult timp de aerul proaspăt și tare al unei dimineți cu care noi nu eram deprinși. Au început imediat întrebările. Și problemele. Multe, dramatice, dureroase. Erau multe întrebări și puține răspunsuri. Erau multe probleme și puține soluții.

Au trecut, de atunci, 22 de ani. Au fost ani atât de tumultuoși, atât de grei și atât de importanți încât, astăzi, dacă privim înapoi, vom desprinde lecții grele de istorie. Mai cu seamă că vremurile noi au dat continuu pe față toate rănile societății. Adunate în zeci de ani înainte de decembrie ’89. Zgândărite, de cele mai multe ori cu duritate, au provocat dureri. Iar alinarea, un timp, era căutată numai “sus”. Oamenii n-aveau obișnuința să privească în ei și să caute acolo soluții. O așteptau de la autorități în vreme ce anii se derulau unul după altul surprinzându-i cu adevăruri nu tocmai lesne de acceptat de către societatea românească: economie de piață, deschideri către lume, capitalism.

Dar timpul, care trecea repede, nu mai era doar o idee ce leagă zile, săptămâni, luni, ani. Calendarul. Tot rupând foi din calendar, una după alta, oamenii încercau să înțeleagă timpul care trecea. Separând timpul pierdut de timpul câștigat. Eminescu definea timpul ca o idee ce leagă faptă de faptă. Adunând faptele – bune sau rele, folositoare sau nefolositoare, raționale sau iraționale, bine gândite sau haotice -, oamenii încercau să obțină măsura exactă a timpului care trece. Rămânea în urmă, fără să fie dat uitării, timpul comunismului. Consum sugrumat. Magazine goale. Cozi ce se întindeau de la un capăt la altul al țării. Dovadă că regimul comunist, obsedat de cantitatea producției, dar nu și de calitate, era incapabil să valorifice în așa fel resursele încât să satisfacă nevoile oamenilor. Se formase un cerc vicios.