Opinie Aurelian Dochia: Criza de după criză

Criza politică din România are fără îndoială repercusiuni asupra economiei și multe din acestea au fost discutate: derapajul cursului de schimb cu toate consecințele sale la nivelul creditelor, al sistemului bancar, al exporturilor, importurilor și inflației; deteriorarea riscului de țară și perspectiva creșterii costului finanțăriilor; scăderea investițiilor străine; deturnarea atenției și energiilor de la rezolvarea problemelor economiei către disputele politice etc.

Criza are însă și dimensiuni și semnificații mai largi în măsura în care este o componentă a unei crize europene. Dacă în 2007 suspendarea președintelui Traian Băsescu a fost o chestiune preponderent de politică internă, ceea ce se întâmplă în 2012 este parte a unui proces european. Europa a reacționat surprinzător de hotărât și în general critic la cele ce se întâmplă în România și tocmai din acest motiv acțiunile forțelor politice care au promovat suspendarea președintelui au căpătat accente de sfidare la adresa UE. Dincolo de această confruntare la nivel politic se întrevede însă o diviziune în cadrul societății românești, între cei care văd în continuare în UE singura șansă de modernizare a țării și cei care sunt dispuși să încerce altceva. După părerea mea, actuala criză politică trebuie înțeleasă și ca un strigăt de disperare prin care românii recunosc că nu pot face față tuturor exigențelor conviețuirii în UE, dar și un act de rebeliune împotriva unor constrângeri adesea văzute ca fiind injuste sau fără rost. Și România nu este singura din acest punct de vedere, ea fiind alături de țări precum Ungaria, Grecia, Cipru și poate chiar Malta, Portugalia și Spania, care au descoperit odată cu criza economică că UE nu este o soluție, ci poate chiar parte a problemei.  

Criza economică a pus în evidență faptul că unele dintre țările membre ale UE nu fac față sistemului pus la punct prin Tratatul de la Maastricht cu amendamentele ulterioare. Este în parte vina tratatelor care nu au prevăzut unele situații sau care au acceptat compromisuri politice în speranța că lucrurile se vor rezolva de la sine pe parcurs și în parte vina statelor membre care nu au înțeles necesitatea de a adopta reforme pentru a-și ajusta economiile și sistemele instituționale la cerințele funcționării în cadrul Uniunii. Odată criza declanșată, instituțiile europene s-au trezit că nu dispun de instrumentele adecvate pentru a interveni rapid și energic cu soluții globale și de fond, fiind nevoite în schimb la intervenții repetate, întârziate, cu tentă de improvizație și cu rezultate limitate pe termen lung. Această aparentă lipsă de eficacitate a instituțiilor europene a provocat dezamăgire în rândul cetățenilor și a slăbit încrederea în proiectul european. Mai mult decât atât, slăbiciunile instituțiilor europene au propulsat unele state membre într-o poziție decizională fără o bază instituțională formală, care subminează ideea de democrație și dă naștere la resentimente în rândul cetățenilor din țările obligate să aplice măsuri de austeritate percepute ca fiind impuse de Germania, Franța și mai nou de Olanda sau Finlanda.

 

Ne aflăm în punctul în care la nivelul populației Uniunii Europene s-a instalat oboseala și frustrarea, iar sentimentul de solidaritate socială, care nu a avut niciodată o dimensiune europeană prea bine conturată, se erodează rapid. Pe de o parte în țările nordice tot mai multe voci cer limitarea sau stoparea programelor de salvare a țărilor cu probleme din sud, pe de altă parte cetățenii țărilor cu probleme resping soluțiile care cer sacrificii fără o perspectivă clară de redresare. Liderii politici naționali ezită să confrunte aceste atitudini ale electoratului lor, ceea ce face imposibilă aplicarea unor soluții globale pentru combaterea crizei. Pentru că nu există soluție care să evite sacrificii dureroase; singura întrebare este cum se repartizează aceste sacrificii.