Opinie Daniel Dăianu: Finanța și rezervele valutare optime: o distorsiune importantă

Sistemul de intermediere financiară este presupus să miște economisirea între diverse sectoare economice, între țări, în funcție de oportunități de investiții. Aceasta ar fi funcția sa principală, care implică scrutarea bonității celor ce solicită resurse suplimentare, se împrumută. Întrucât este fundamental pentru economia de piață (ce are constrângeri bugetare tari în mod obișnuit) să se asigure, în mod instituțional și prin reguli, de rambursarea creditelor. Dar finanța (industria financiară) poate avea propriile eșecuri majore și poate provoca daune economiei în ansamblu, așa cum se vede în timpul crizelor financiare. Așa ceva se întâmplă mai ales când funcția de “trading”, de speculație, începe să precumpănească în dauna celei de creditare propriu-zisă a activității economice.

La o întâlnire recentă a constituentei FMI/BM din care face parte România am auzit un reprezentant străin ce critica demersurile de reglementare a activității de hedging, a sectorului umbră în general. Am fost mirat și, parțial, am replicat întrucât acest tip de argumentație este mai mult decât simplist în condițiile crizei financiare teribile actuale Acea voce mi-a sunat de-a dreptul hollow (goală de conținut), aeriană, mai cu seamă că evoca nevoia ca trezoreria de stat să pună deoparte resurse pentru salvarea unor bănci comerciale (care au și fost naționalizate în parte în țara respectivă). Zilele trecute au apărut constatări ale celor ce au examinat modul în care bănci mari au manipulat Libor – de-a dreptul fraudulos. Și când te gândești la declarațiile șefilor unui JP Morgan, Barclays etc., care vorbesc despre responsabilitate socială, despre etica afacerilor în fața studenților la școlile de business, în discursuri publice. Trăim într-o lume ce pare să-și fi pierdut compasul…

În rândurile de mai jos vreau să reiau o teza pe care am susținut-o adesea în ultimii ani, și anume funcția destabilizatoare în creștere a finanței, ca urmare a valului de dereglementare din ultimele decenii – Big Bangul londonez în 1986, renunțarea la legislația Glass Steagal în 1999 în SUA, the Commodity Futures Modernization Act din 2000 etc. Raționamentele de față se înscriu în abordarea lui Minsky (de altfel un discipol de vârf al lui Keynes), care a fost reluată cu emfază în scrieri de Alexander Lamfalussy, Andrew Haldane de la Banca Angliei, Joseph Stiglitz (a se vedea de pildă “Risk and global economic architecture: why full financial integration may be undesirable”, American Economic Review, May 2010, pp. 388-393). Mă refer aici cu precădere la un aspect: volumul foarte mare de rezerve valutare acumulate de economii emergente în Asia după criza din anii 1997-1998. Este larg îmbrățișată ideea că aceste rezerve exprimă nu numai economisirea mare din societăți asiatice, dar și decizia de politică economică de protecție/asigurare, prin tampoane puternice, în fața unor șocuri adverse severe.