Opinie Daniel Dăianu: Politica monetară nu poate fi un factotum

Și în 2013 hățurile sunt ținute în mână de bănci centrale mari, adică de Fed, BCE, Banca Angliei, Banca Japoniei, etc; ele țin în viață sistemele bancare, sistemul financiar internațional, prin injecții masive de lichiditate (expansiunea propriilor bilanțuri). Criza financiară a cerut intervenții extraordinare, adesea în contrast cu un abc de conduită. Băncile centrale au redescoperit două adevăruri:

a) stabilitatea prețurilor nu asigură ipso facto stabilitatea financiară;

b) stabilitatea financiară cere o reglementare și supraveghere a sistemului financiar (partea bancară și cea non-bancară) care să atenueze, să prevină riscuri sistemice. Băncile centrale au acționat ca împrumutător de ultimă instanță (lender of last resort) în două ipostaze: față de bănci comerciale și față de guverne. Avem aici și o schimbare de paradigmă, o renunțare la simplista “ipoteză a piețelor eficiente” (EMH) și o reexaminare a modelelor pe baza cărora să fac proiecții de politică monetară.

În SUA și, într-o oarecare măsură, în țări europene, băncile centrale judecă mersul general al economiei în deciziile lor, dincolo de misiunea privind stabilitatea prețurilor și, tot mai mult, cea de protejare a stabilității financiare. Riscul de stagnare economică, de deflație (care ar împovara economia prin “debt deflation”), intensitatea “capcanei lichidității” induc reexaminarea regimului de țintire a inflației (inflation targeting); acest regim subestimează rigidități ce afectează dinamica cererii agregate și capcana lichidității (la așa ceva m-am referit în “Criza de încredere și capcana lichidității” în ZF din 4 sept. 2007). Unii economiști pledează pentru țintirea unui PIB nominal (nominal aggregate spending); se vorbește chiar de utilitatea unei ținte mai înalte de inflație. Dar aceste fapte nu pot altera o realitate: deși bănci centrale mari au preluat sarcini fiscale (“dominanta fiscală” asupra politicii monetare) în condițiile în care îndatorarea publică și cea privată au atins cote foarte înalte, ele nu pot face orice; băncile centrale nu se pot substitui politicii economice în ansamblu. Băncile centrale au salvat sistemul financiar până acum. Dar ele nu pot restabili singure încrederea și anima spiritul întreprinzător, nu pot crea locuri de muncă și nici salva sectoare expuse concurenței globale.