Pentru economie, inflația modică e medicament

În anii 2000, economiștii din toată lumea au ajuns la concluzia că inflația modică este aceea care se ajustează în jur de 2 la sută. Nu mai mult, dar nici mai puțin. Și cum s-a renunțat la definițiile complicate și sofisticate ale inflației care produceau confuzie, gen înfundarea canalelor de circulație cu bani de hârtie, fiind adoptată o definiție simplă, unanim acceptată – creșterea generalizată a prețurilor“ – sunt luate în calcul prețurile de consum și nu cele de producție? Pentru că, în toată lumea, s-a ajuns la concluzia că prețurile de consum (ceea ce plătim când ne facem cumpărăturile zilnice în magazine) reprezintă o noțiune efectiv cuprinzătoare: aici se reflectă și costurile producției, și prețurile „la poarta fabricii“, și puterea de cumpărare. Alături de mulți alți indicatori: productivitate, eficiență, calitatea valorilor adăugate. Ce merită să reținem cu deosebire, în acest moment, din analiza prețurilor de consum? Că în România, în timp ce inflația a ajuns într-adevăr la cote rezonabile, persistă încă un climat inflaționist. Un climat prea puțin stabil, în sensul că sunt încă evidente tentațiile de a scumpi mărfurile alimentare, electricitatea, combustibilii.

Și încă o întrebare: de ce sunt analizate prețurile în acele locuri în care populația se aprovizionează cu bunuri pentru consumul curent și cu bunuri de folosință îndelungată, dar mai puțin casele, terenurile și bunurile de lux? Simplu: pentru că familiile nu-și cum­pă­ră toată ziua case ori terenuri; iar bunuri de lux cumpără prea puține familii.

Dar să nu ignorăm nici populiștii. Care insistă obsedant: „Nu-i nicio scofală dacă prețurile cresc numai până la 2 la sută. Important ar fi să scadă!“ Ei bine, n-ar fi nicio scofală să ajungem la deflație. La deflație adevărată, și nu statistică, așa cum am avut în 2015 și 2016, când de pe etichetele din magazine au fost reduse sumele ce revin statului prin TVA, dar nu și prețurile, scădere ce i-ar fi lovit pe producători și pe comercianți.