Cine ține în mână destinele educației superioare în România: Rectorii marilor universități din România au mandate lungi și CV-uri și mai lungi, dar școlile lor, cu două excepții, nu reușesc nici măcar să ajungă în top 1.000 de universități din lume

♦ Rectorii universităților cunoscute din România și-au menținut pozițiile de-a lungul anilor, dar învățământul superior a evoluat mult prea puțin față de așteptările pieței ♦ Universitățile românești nu prea au profesori invitați să predea în străinătate, iar vizitatorii străini aici sunt o raritate ♦ Nu este de mirare că „exodul creierelor” a luat proporțiile unei hemoragii ♦ Doar două universități românești se află între primele 1.000 de universități din lume în clasamentul global al QS World University Rankings 2025 ♦ Top global universities: Universitatea Babeș-Bolyai (loc 781-790) și Universitatea din București (loc 801-850).

Rectorii universităților noas­tre nu au studii de lungă durată sau doctorate susți­nute în universități occi­den­tale de prestigiu. Participă rar la viața publică și nu-i vedem implicați în largi dezbateri cum li se întâmplă colegilor lor din țările occidentale. Articolele lor publicate ici-colo prin reviste obscure (profesorii universitari sunt obligați să publice articole în reviste de specialitate) nu stârnesc curiozități (poate cu excepția lui Daniel David de la UBB), cu atât mai puțin fac vâlvă.

Ei se laudă însă cu cariere lungi, descrise în CV-uri lungi în care apar chiar și neînsemnatele participări la seminarii de câteva zile în vreo instituție de învățământ străină. Dar nu par a fi conectați la dezbaterile de azi din mediul academic străin. Sunt figuri endemice – au terminat facultatea, au progresat în același loc, nu merg niciunde pentru că nu sunt invitați, dar iată-i rectori.