ZF 25 de ani. Iulian Anghel, ZF: Amintiri din epoca de piatră

Când am venit la ZF, locuiam într-o mansardă, pe Calea Victoriei, într-un bloc dărăpănat, cu bulină roșie. Era o babă care avea mai mulți chiriași la mansarda aia, foste camere ale servitorilor din vremea presupusei înfloritoare burghezii interbelice. Fereastra era de 50 pe 50 iar patul atât de strâmt încât, dacă unul voia să se întoarcă de pe o parte pe alta, trebuia, obligatoriu, să se întoarcă și celălalt. Vis-a-vis de noi, despărțiți de un hol strâmt, era chiriaș un senator din Parlamentul României. Iar eu cu prietena mea, care strângeam bani ca să închiriem un apartament, ne întrebam și ziceam: noi stăm aici că n-avem niciun ban, da asta? Până l-am văzut într-o seară: stătea în fața blocului și fluiera după gagici. Iar pe Calea Victoriei treceau și trec și azi multe femei frumoase. Tot să fluieri.

Pe Ilie Șerbănescu, directorul ZF, îl știam de la Revista 22. Eram șeful secției politice (cum se zicea atunci) la Revista 22 și eram cum se spunea și nu se mai spune acum „Cap limpede“. Și venea Ilie Șerbănescu cu Trabantul lui și-l parca în curtea librăriei Humanitas de pe Calea Victoriei unde aveam și noi redacția. Și lumea se uita ca la urs pentru că Trabanturile dispăruseră, cred că ultimul dispărut a fost al lui Ilie Șerbănescu. Abia după ce el a început emisiunea „Rătăciți în tranziție“ de la ProTV,  un serial excepțional, a apucat să-și cumpere ceva mai de soi, un Tico verde, dacă memoria mea nu-mi joacă feste. Și venea Ilie Șerbănescu cu niște chestii scrise la mașina de scris sau de mână, nu mai știu. Iar secretara trebuia să le introducă în computer. Pe vremea aia erau diskete, nu era altă modalitate de transfer a datelor. Ilie Șerbănescu avea o rublică în 22. Dar, precum Creangă în plângerea lui către Eminescu („iartă-mă bădiță că am scris lung, dar nu am știut să scriu scurt“) el scria mult, de-l uita Dumnezeu la masa de scris. Aveam un coleg, Horațiu Pepine, care era mai șmecher decât toți și mai mare ca noi și-i zic, mă Horațiu, nu știu ce să mă mai fac: iar a scris ăsta de două ori mai mult decât trebuie. Și zice el, la mișto: uite cum faci. Închide ochii, pune palma pe pagină și cu pixul fă un contur. Și tai ce este sub palmă.

Acuma nu știe Ilie Șerbănescu câte articole i-am scurtat eu cu ochii închiși, dar când am venit la ZF, unde el era director, mi-a spus cu vocea lui gravă, un pic răgușită: „Maestre, aici este de muncă, nu ai timp de altceva“. În fine, poate nu avea el timp. În redacție erau puține calculatoare, trebuia să aștepți când veneai de pe teren să-ți scrii și tu articolul tău. Și stăteai pe un scaun, lângă o masă mare din centru redacției, uitându-te la nimic. Nu plecai când îți terminai treaba, ci la o oră anume, dacă nu mă înșel undeva la ora 19.30. Și, dacă nu aveai ce face pentru că nu puteai pleca, jucai Solitaire, dacă prindeai un calculator. Am învățat să joc Solitaire în redacția ZF, în sediul de vis-a-vis de Biserica Luterană, nu mai știu cum se numea clădirea. De aceea eu nu-i condam pe angajații statului care joacă Solitaire, doar mă amuz, poate, când scrie ceva New Times Roman despre asta. În rest, dacă un om știe exact ce are de făcut și are de făcut, el va face.